_NIC2424
Posted by Carmen | Evenimente

Si uite ca si anul acesta am ratat mult ravnitul Rockstadt Extreme Fest…din motive mai mult sau mai putin muntenegrene :). Si totusi, corespondentul nostru special la fata locului, Dragos Gheorghiu, ne-a facut o recenzie pe cinste. Multumim Dragos! Predau legatura! Enjoy!

Rockstadt 2017. A cincea editie a festivalului, a treia pentru mine.

Amplasarea excelenta la poalele cetatii Rasnov face ca experienta Rockstadt sa fie o combinatie de festival cu vacanta la munte ceea ce este indubitabil un mare avantaj dar orice se plateste. Datorita amplasamentului in aceasta superba locatie si a proximitatii cetatii si a parcului cu dinozauri afluxul de turisti ”civili” intersectandu-se cu miile de rockeri are ceva de teatru al absurdului cu accente de balci neverosimil. Daca la asta adaugam urletele ”infierbantatilor” de tarii combinate cu tipetele mamicilor stresate pentru domnul Goe personal plus tipetele aferente ale juniorilor reiese un peisaj auditiv de mare angajament. Bine, asta doar in zona ”mixta” situata la confluenta dintre drumul spre cetate/dino parc, festival si camping. In rest e doar metal fie el realmente cantat, fie acapella in interpretarea diferitilor barzi cu talente inca nedescoperite.

Cum rezervarile la pensiuni/ case particulare/ vile se epuizeaza cu luni bune inainte a trebuit sa ma inarmez cu stoicism, sa imi aliniez chakrele si sa accept ca iar voi sta la cort, un exercitiu pe care il detest din toata inima. Odata cu cresterea festivalului campingul de langa zona de concert a devenit neincapator si astfel organizatorii au deschis un al doilea camping situat binisor departe de zona de concerte, cativa kilometri chiar. Am avut insa minimul noroc sa mai prind loc la campingul din apropriere mai ales ca eforturile de a organiza transportul cu microbuzele Rockstadt a fost laudabil ca idee dar in fapt se statea si cate o ora pentru un loc in masina.

Dar nu pentru vacanta m-am dus ci pentru muzica. Pentre mine a fost un line-up obisnuit de Rockstadt, cu cateva trupe care ma interesau si destule momente de ”respiro” oferite de muzicieni care nu sunt din filmul meu.

S-a cantat pe doua scene, cea principala, botezata cu numele regretatului Adrian Rugina, pe ecranele careia intre cantari erau proiectate in permanenta imagini cu el, chestie cu care m-am obisnuit greu si o scena secundara, la cort, care a fost aproape in permanenta plina de spectatori, ceea ce arata deschiderea rockerilor romani de a descoperi noi trupe. Din pacate insa sunetul mai bun a fost paradoxal la a doua scena, scena principala suferind la acest capitol si in privinta asta nu emit o opinie singulara.

Ziua 1

Prima trupa pe care am avut placerea sa o urmaresc live pe neprietenoasa temperatura de 36 C + a fost L.O.S.T.. Veteranii scenei bucurestene au prestat cu chef death-ul lor melodic si au reusit sa stranga multe lume in fata scenei. In ciuda caldurii apasatoare atmosfera a fost foarte vioaie, ajutata si de jeturile de apa rece lansate de cei de la security.

Din pacate i-am ratat pe Indian Fall si Diabolical dar m-am intors la timp sa vad Taine. Alti veterani ai scenei metal romanesti, o trupa care se identifica cu numele lui Andy Ionescu, o trupa care a suferit diverse schimbari de componenta. Cea actuala cu care s-a prezentat acum la Rockstadt este probabil cea mai buna de pana acum. Remarcabil modul in care Taine s-au tot reinventat de-a lungul carierei si acum dupa 24 de ani de cariera au reusit sa ramana o prezenta proaspata pe scenele romanesti. Recitalul de la Rockstadt a fost senzational din punctul meu de vedere, au aratat ca au ce trebuie pentru a fii o mare trupa chiar si dupa standarde din afara. La nivel personal a contat probabil si incarcatura emotionala, cu momentele dedicate memoriei lui Chuck Schuldiner, Jeff Hanneman, Adrian Rugina si celor din Colectiv.

Asteptat de multi cu mare interes a urmat recitalul celor de la Arcturus. O trupa care mi-a placut foarte mult acum mai bine de 20 de ani in perioada de black metal simfonic dar a carei trecere in zona progresivului de avantgarda nu a reusit sa ma convinga nici pe discuri nici live.

Seara am incheiat-o cu Annihilator, veteranii canadieni ai scenei thrash. Un Jeff Waters in mare forma, amuzant pe alocuri si plin de energie de la inceput pana la sfarsit, ne-a trecut prin toata istoria trupei, ducandu-ne intr-o calatorie de 30 si ceva de ani, inclusiv in perioada care mi-a placut si mie personal din vasta lor discografie, a lui Alice in Hell si Never, Neverland.

Ziua 2

Ziua buna se cunoaste cand asculti Altar pe la pranz. Alti veterani ai scenelor romanesti, o trupa cu o prezenta consistenta in cei mai bine de 25 de ani de existenta. Ce a avut showul clujenilor? A avut o atmosfera senzationala, muzicieni care fac asta de mult timp si se simte, un Andy Ghost care te face mereu sa te intrebi de unde incape atata energie in el, piese vechi dar mai ales piese relativ noi orientate pe probleme sociale si nationale care au facut sa vibreze solul rasnovean de la publicul care a sarit si a cantat impeuna cu trupa tot concertul. Pe scurt a avut ATITUDINE.

A urmat recitalul celor de la White Walls, trupa foarte buna de altfel, practicand un metal progresiv la standarde inalte dar care nu este din zona mea de interes. De altfel festivalul a avut multe trupe care meritau probabil urmarite oricum dar fiind un maraton de patru zile m-am vazut nevoit sa ma pastrez pentru ce ma interesa in mod special asadar pe constanteni i-am audiat oarecum oblic de la zona de recreere.

Korpiklaani, trupa provenita din zona folk si migrata inspre metal a pus iarasi multimea in miscare cu stilul lor saltaret si vesel. Marturisesc sincer ca nu sunt un mare ascultator al acestui gen de metal folk de cumetrie dar din ce am mai avut ocazia sa mai urmaresc live pe stilul acesta Korpiklaani sunt sub multe alte trupe aflate cam la acelasi nivel de notorietate.

Dar hora lunga saracia omului si dupa o asteptare lunguta am avut sansa sa aud pentru a sasea oara The Kreator has retuuuurned! Bine pusi la punct la nivel vizual, cu fum, coloane de aburi, flacari si tot ce mai trebuie thrasherii germani si-au bazat concertul pe ultimele realizari cu influente din zona melodioasa si power, punctand parca mai mult din obligatie si ceva repere din discografia lor din anii 90. Desi sunt un fan declarat al germanilor sau poate tocmai din cauza asta, prestatia lor mi s-a parut una seaca, fara nerv si fara mare chef. Este posibil sa fi fost influentati si de pierderea temporara a sculelor de catre compania aviatica. ( a doua oara cand li se intampla in Romania).

Desi Kreator au fost evident headlinerii pentru ziua a doua, concertele la scena principala au fost inchise de Leprous care datorita unor probleme datorate tot unei companii aviatice erau in pericol sa nu mai poata concerta. Trupa crescuta la umbra lui Ihsahn si datorandu-si acestuia o parte din notorietate, se revendica din zona metalului progresiv cu accente avantgardiste. Leprous au fara discutie muzicieni extremi de capabili si un vocalist interesant dar a carui vocalize repetate devin la un moment dat repetitive. Oricum pozitionarea lor fortuita dupa Kreator nu i-a avantajat deloc, muzica lor parand fada dupa riffurile clasicilor thrashului.

Ziua 3

Ziua death metal. Ziua death metal la superlativ. Pentru mine cea mai plina zi din toate cele trei editii Rockstadt la care am participat. Desi auzisem lucruri bune despre IXXI am preferat sa imi menajez fortele stiind ce urmeaza asa ca m-am plasat in fata scenei direct la Suffocation. New York-ezii cu aproape trei decenii de cantat in spate au fost dupa cum ma asteptam absolut senzationali. Sunt si au fost una din trupele etalon ale death-metalului, pioneri in ceea ce priveste imbinarea brutalitatii specifice genului cu o tehnica instrumentala in regim de viteza absolut exceptionala. Nu mai pot adauga nimic in ceea ce priveste prestatia lor decat ca au sunat exact ca pe CD. In contextul acesta muzical aparitia de barci, dinozauri si mingiute colorate plimbate deasupra publicului mi s-a parut de un gust indoielnic.

Noroc cu scena a doua ca am apucat un pic de odihna si hidratare pentru ca au urmat mighty Napalm Death. O trupa care nu mai are nevoie de nicio prezentare si care a pus in miscare chiar si pe cei ce nu ii apreciaza in mod deosebit pe discuri. Amestecul de grindcore, hardcore, punk si death metal live este ceva la care poti spune cu mana pe inima celebrul cliseu cu ”trebuia sa fii acolo”. Energia lui Mark ”Barney” Greenway este absolut molipsitoare iar coregrafia lui l-a inspirat pana si pe Jim Carrey. Tot acest zid sonor prabusit peste public a fost pigmentat de scurte discursuri ale mai sus numitului, activist vegan si socialist si pe scena si in afara ei. ”we are all human beings”.

Dupa tavalugul britanicilor am beneficiat de un alt respiro oferit de islandezii de la Solstafir. Debutand in zona viking black metal acestia au migrat in zona post metal, post rock unde nu le-am mai urmarit evolutia din totala lipsa de interes pentru zona asta stilistica. Am fost consecvent si de data aceasta dupa doar doua piese preferand zona de bere.

Si a venit momentul pe care il asteptam de cand ma hotarasem pentru Rockstadt anul acesta. Headlinerii festivalului din punctul meu de vedere, Carcass. O trupa imensa din toate punctele de vedere, o trupa care a excelat si a influentat masiv sute sau chiar mii de alte trupe, pionieri ai grindcore-ului cu Reek of Putrefaction, Symphonies of Sickness si Necroticism in prima parte a carierei si apoi printre primii care au contribuit la aparitia death metalului melodic cu monumentalul Heartwork in 1993. Trupa s-a desfiintat in 1996 pentru a urma alte proiecte muzicale din care cel mai de succes s-a dovedit Arch Enemy-ul lui Michael Amott. Profitand de revenirea interesului pentru trupele cult si influentati probabil de valul de reuniri a unor gasti celebre la inceputul anilor 90 in 2007 Carcass revin pe scena initial pentru cateva show-uri . Aceasta reunire devine insa o chestiune mult mai consistenta culminand in 2013 cu lansarea extraordinarului Surgical Steel. Daca in 2017 britanicilor le lipseste brutalitatea lipsita de echivoc a tineretii, inclusiv pe piesele din acea perioada, castiga insa enorm prin simtul imbinarii soundului death metal cu chitarile death’n’roll si chiar classical heavy metal pe alocuri. Practic a fost singurul recital care m-a tinut cu ochii si urechile lipite de scena in permanenta si pentru mine personal a ost unul din cele mai bune concerte la care am avut bucuria sa particip.

Datorita problemelor de transport care au parazitat festivalul dupa Carcass au cantat Wolfheart, care teoretic trebuiau sa cante inainte de Suffocation. Desi finlandezii erau pe lista mea scurta de vazut la Rasnov am avut senzatia ca dupa Carcass nu se mai poate spune nimic relevant asa ca m-am retras la cort.

Ziua 4

Pentru ca deja e o traditie trebuia sa vina si ziua cu ploi multe si afurisite. Din fericire pentru mine asta a fost ultima zi a festivalului cand imi propusesem sa ii vad doar pe Nile la scena mare si in rest chill&beer.

Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ datorita ploii dar si a relaxarii exagerate am ”reusit” performanta sa ii pierd pe americani fiind la 150 de metri de scena la restaurant. Se mai intampla. M-am consolat cu gandul ca ii mai vazusem cu Belphegor si Grave la Bucuresti.

Cu fericita ocazie a ploii am reusit sa vad insa o trupa foarte faina la scena doi. Acolo i-am descoperit pe August Burns Red. Trupa de metalcore americana, zic persoanele avizate si cativa specialisti britanici ca locul lor ar fi fost pe scena mare, pentru mine a fost in prima auditie. Intrucat tangentele mele cu stilul asta se rezumau la constatarea ca toti s-au inspirat din Slaughter of the Soul-ul lui At the Gates impactul revarsarii de energie si ceva tehnica a fost destul de mare. Atmosfera a fost intradevar ca de mare trupa.

I-am mai auzit pe scena mare tangential si pe Alestorm, trupa care combina folkul cu power metalul dar dupa cum spuneam si mai sus genul asta nu imi surade deloc (exceptie facand Skyclad dar asta e alt film) asa ca intalnirea mea cu trupa a ramas una scurta si lipsita de continut afectiv.

Din nou la cort, pentru cel mai haios moment al festivalului, An Theos. Din nou etno combinat cu black metal, camasi medievale si blugi, Ciuleandra si sarbe, black metal si Marioara Murarescu. Si tare, tare de tot, doua zile dupa auzeam ca ecouri horele neaose.

Ultima trupa pe scena mare, Opeth. Suedezii fac parte din pachetul ala pe care puristii il considera o necesitate absoluta. TREBUIE sa iti placa Opeth. Si am incercat, pe cuvant de fost soim al patriei ca am incercat. Le-am audiat toate discurile si inca de mai multe ori, ba chiar m-am supus la aceasta adevarata proba de rabdare de a ii urmari si live pentru un recital luuuuung de 90 de minute. Cu aceasta ocazie i-am pus definitiv in fisierul mental cu categoric nu. Singurul lucru pe care l-am remarcat din ce au cantat ei este ca death metalul a pierdut o mare trupa.

Si pentru ca tot m-am initiat in metalcore cu August Burns Red am zis sa asist si la ultimul concert al festivalului , la scena doi si i-am urmarit pe bucurestenii de la Till Lungs Collapse. Ce am auzit si vazut a fost chiar fain, atitudine, energie si pasiune pentru ce faceau.

Revenind la final cu considerente extra muzicale voi face ca in bancul cu am o veste buna si o veste proasta. Incep cu cea proasta.

Ce nu mi-a placut: lipsa completa a apei calde in camping la dusurile pentru baieti. Organizatorii ar trebui sa gaseasca o solutie functionala la problema asta, acelasi lucru s-a intamplat si acum doi ani, pur si simplu un singur boiler nu ajunge la atatea plete. Faptul ca mancarea in festival s-a vandut la suta de grame ceea ce e de porc cand cei deserviti sunt rockeri care au ceva beri la bord si mai putini capabili sa prevada un pret final la ce li se pune in farfurie. Preturile la mancare care au facut ca practic niste grataragii lipsiti de pricepere reala sa devina pe durata festivalului cel mai scump restaurant dintr-o statiune montana. Traficul infernal (dar aici nu au organizatorii ce sa faca) ingreunat si mai mult de trocariciul tras de tractor care la fiecare 5 minute bloca toata circulatia. Monopolul la mancare a mai sus numitilor grataragii si monopolul la merchandise a celor de la Niche (de altfel si motivul pentru care din nou mi-am incalcat propria traditie de a achizitiona chestii de la concerte si nu am cumparat absolut nimic de la festival). Una din chestiile faine la festuri este si diversitatea la mancare si merchandise care aici lipseste complet. Daca erai vegetarian mancai cartofi prajiti si cam atat.

Ce mi-a placut: ca de fiecare data, locatia. Publicul, multa lume haioasa, prietenoasa, dornica sa descopere muzica noua, oricand gata sa te ajute sa te ridici in mosh pit, multe zambete si o atmosfera excelenta. Rulota cu cafea si prajituri si cele doua doamne mereu zambitoare de acolo. Heinekenul la doza la 7 lei. Sunetul la scena a doua. Modul in care organizatorii au reusit in ciuda multor multor ghinioane sa se tina cat s-a putut de program.Faptul ca security-ul a fost format din oameni care inteleg fenomenul si stiu sa identifice elementele perturbatoare dintr-un mosh pit stiu cum sa reactioneze exemplar la crowdsurfing si in general sa fie acolo cand e nevoie cu adevarat de ei. Scena Adrian Rugina, desi poate e dureros pentru unii este bine ca eroii sa nu fie uitati niciodata.

 

Intr-un final, stii ca ai fost la un fest fain atunci cand, dupa ce ajungi acasa, iti saluti pisicile si cateii, faci o baie si concluzionezi ca vrei inapoi. Astept Rockstadt 2018.

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *